Când fratele meu Fish a împlinit treisprezece ani, ne-am mutat în cel mai îndepărtat colţ al ţinutului din pricina uraganului şi, fireşte, a faptului că tocmai el fusese cel care-l stârnise. Îmi era drag să locuiesc în partea cea mai de sud a ţărmului, lângă valurile care se mişcau într-un du-te-vino fără încetare. Îmi plăcuse tare de tot, aşa că mutarea a fost dură – la fel ca pavajul pe care am căzut prima dată de pe bicicleta mea roz, când palmele cu pielea julită îmi ardeau de durere. Dar era limpede că Fish nu putea locui nicăieri în apropierea sau în preajma, în vecinătatea sau pe lângă întinderi mari de apă. Apa avea un fel anume de a-l stârni pe frate-meu în aşa hal, încât o vreme banală, obişnuită, se transforma în ceva înfricoşător.
Spre deosebire de orice uragan normal, furtuna din ziua aniversării lui Fish a-nceput pe nepusă masă. Cu un minut înainte, în curtea din spatele casei, aproape de plajă, frate-meu desfăcea ambalajele cadourilor; în clipa următoare, atât Fish, cât şi cerul după-amiezii s-au colorat dintr-odată într-un cenuşiu straniu şi înfricoşător. Frate-meu s-a prins de colţul mesei de picnic, în timp ce vântul bătea cu putere în jurul lui, înteţindu-se din ce în ce mai mult şi smulgându-i din mâini hârtiile, urcându-le în înaltul cerului împreună cu mulţimea de baloane şi panglici colorate, care se-nvârteau şi se-mprăştiau ca la o petrecere de aniversare într-un malaxor. Copacii se cutremurau, scârţâind şi trosnind, şi se lăsau la pământ, smulgându-se din rădăcini şi căzând ca nişte beţigaşe în nisipul ud. Ferestrele s-au spart în mii de cioburi, şi ţigla a fost smulsă de pe acoperiş. Ploaia ne bombarda, ca şi cum un ţânc ofticos ne-ar fi împroşcat cu nisip pe terenul de joacă. Când furtuna se dezlănţui, iar valurile oceanului se izbiră de ţărm învolburate, aruncând apă şi mâl din ce în ce mai departe pe plajă, mama şi tata îl înşfăcară pe Fish şi-l ţinură strâns, în timp ce noi ceilalţi am alergat să ne adăpostim. Mama şi tata ştiau ce se-ntâmpla. Chiar se aşteptau la aşa ceva şi mai ştiau că trebuia să-l liniştească pe frate-meu şi să-l ajute să-şi stăpânească furtuna.
Acela a fost cel mai scurt uragan înregistrat vreodată, dar, pentru ca aşezările de pe coastă să fie în siguranţă, departe de Fish al nostru, familia mea şi-a făcut bagajele şi s-a mutat mult în interiorul ţinutului, cât mai aproape cu putinţă de centrul statului. Acolo, fără vreo apă-ntinsă care să-i alimenteze furtunile, Fish putea să provoace vântoase şi ploi fără-a face prea mari stricăciuni în jurul lui.
Stabilindu-ne chiar între Nebraska şi Kansas, într-un locşor numai al nostru, pe lângă autostrada 81, ne aflam la mare depărtare de cel mai apropiat vecin, aşa că locul fu perfect pentru o familie ca a noastră. Dac-o luai pe autostradă, prima aşezare era la o distanţă bunicică şi nici măcar nu era suficient de mare ca să aibă şcoală sau magazin, benzinărie sau primar.
De luni până miercuri, numeam bucăţica noastră de pământ Kansaska. De joi până sâmbătă, îi ziceam Nebransas. Iar duminica, fiind ziua Domnului, n-o mai botezam în nici un fel, din respect, pentru că El a creat lumea fără a-i desena pe chip toate liniile încă de la început, exact ca ridurile bunicului.
Dacă n-ar fi fost bunicul Bomba, Kansaska-Nebransas n-ar fi existat pentru noi în veci, darămite să mai şi locuim acolo. Când bunicul nu era încă bunic, ci doar un ţânc, un băieţaş care sufla în cele treisprezece lumânări ce se topeau pe tortul lăsat cam pe-o rână, darul său îl lovi puternic şi pe neaşteptate – la fel cum a făcut şi cu Fish în ziua aceea, la petrecerea de aniversare din curte, când cu uraganul –, şi întregul stat Idaho a apărut. Sau cel puţin aşa povestea bunicul.
— Se întâmpla chiar înainte să-mplinesc treisprezece ani, zicea el, Montana se-nfipsese direct în Washington, iar Wyoming şi Oregon împărţeau o graniţă.
Povestea celei de-a treisprezecea aniversări a bunicului s-a tot umflat de-a lungul anilor, precum pământul pe care-l putea muta şi-ntinde în voie. Mama nu făcea decât să dea din cap, zâmbind de fiecare dată când el se-apuca să-şi toarne povestea. Dar în realitate, ţâncul acela care a crescut şi a-mbătrânit, precum vinul şi pământul, făcea să apară locuri noi oricând şi oriunde avea chef. Ăsta era darul bunicului.
Darului meu încă nu-i venise rândul. Dar mai aveam doar două zile până la cele treisprezece lumânări picurânde de pe tort – deşi torturile mamei nu se lăsau niciodată într-o parte sau în mijloc. Torturile mamei erau perfecte, ca mama, pentru că ăsta era darul ei. Mama era perfectă. Tot ce lucra era perfect. Tot ce făcea era perfect. Chiar şi când o dădea-n bară, mama o făcea perfect.
Adesea mă tot gândeam cum va fi pentru mine. Mă imaginam suflând în lumânările de pe tort, iar focul avea să se stingă în sobele de pe-o-ntindere de patru state. Sau mă vedeam punându-mi dorinţa în clipa-n care suflam în lumânări – umplându-mi până peste poate obrajii cu aer –, apoi pluteam încet spre tavan, precum balonul meu de aniversare.
— Darul meu va fi unul bun, îi ziceam lui frate-meu Rocket. Pur şi simplu ştiu asta.
— Fetele nu primesc daruri puternice, îmi arunca Rocket, trecându-şi o mână prin chica neagră şi zburlită, trosnind de electricitate statică. Fetele primesc doar daruri cumincioare, dulcegării şi tot felul de chestii plicticoase. Doar băieţii sunt înzestraţi cu darurile cele mai puternice.
M-am încruntat la frate-meu şi i-am arătat limba. Rocket şi cu mine ştiam prea bine că în neamul nostru erau multe femei înzestrate cu daruri puternice, ca Jules, sora bunicului, care
se-ntorcea în timp cu douăzeci de minute de fiecare dată când strănuta; sau ca Olive, verişoara noastră de-a doua, care topea gheaţa dintr-o singură privire pătrunzătoare.
Rocket împlinise şaptesprezece ani şi avea capul plin de tâmpenii, pe care eu nu am avut voie să le spun decât mult mai târziu. Era plin de electricitate, care i se urca mai tot timpul la cap. Ca să se distreze, Rocket îmi ridica păru-n sus, ca şi cum ar fi fost frecat c-un balon, sau îl pocnea cu un fulger netam-nesam pe Fish, din celălalt capăt al camerei. Aprindea însă becurile atunci când se lua curentul, şi asta era pe placul familiei, mai ales a micilor Beaumonts.
Rocket era cel mai mare. Urma Fish, apoi eu. Născuţi la doar un an diferenţă, eu şi Fish eram de-aproape aceeaşi înălţime şi semănam mult unul cu altul, aveam amândoi părul de un blond-nisipiu – ca al mamei. Însă, în timp ce eu aveam ochii căprui ai tatei, Fish moştenise ochii de un albastru marin ai mamei. Era ca şi cum amândoi luasem câte ceva de la mama sau de la tata şi pusesem restul de la noi.
Nu eram nici cea mai tânără şi nici cea mai mică din familie; Samson, morocănosul, avea şapte ani, iar Gypsy, cea cu faţa de păpuşă – trei. Gypsy a fost prima care mi-a spus Mibs, în vremea-n care, la numele meu întreg, Mississippi, i se încurca limba-n gură. Dar mi-a prins bine. Numele ăsta m-a urmărit peste tot, ca unul dintre norii de furtună ai lui Fish.
Nerăbdarea şi neastâmpărul apropierii zilei de naştere erau aproape tot ce simţeam în joia de dinaintea vinerii de dinaintea sâmbetei când urma să-mplinesc treisprezece ani. Stând la masă, lângă scaunul gol al tatei şi lângă farfuria lui pregătită, abia dac-am luat o-nghiţitură. Gypsy se tot agita în faţa mea, numărând creaturile pe care-şi imagina că le vede prin cameră şi mă rugă s-o ajut să le dea nume.
Mă jucam cu mâncarea din farfurie, nebăgând-o în seamă pe soră-mea şi visând cu ochii deschişi la cum va fi să am propriul meu dar, când deodată sună telefonul, tocmai când eram la friptura cu piure şi nesuferitele păstăi. Când mama s-a ridicat să răspundă şi s-a întors cu spatele, noi, copiii şi bunicul Bomba, am profitat de ocazie şi-am turnat piure peste păstăi. Samson a îndesat câteva în buzunar, pentru ţestoasa lui moartă, cu toate că mama-i spunea întotdeauna că n-ar trebui să-i dea din mâncarea noastră, că fiind moartă, mâncarea avea să mucegăiască. Dar Samson era mai mult ca sigur că ţestoasa lui hiberna doar, iar pe mama n-o lăsa inima s-o arunce din casă.
Ne hlizeam unii la alţii în jurul mesei din bucătărie,
gândindu-ne ce idee măreaţă am avut cu păstăile, când mama, răvăşită cu totul, scăpă dintr-odată receptorul cu zgomot în furcă. Se lăsă pe podea, părând că se uită, prin linoleum, direct la miezul de lavă din centrul Pământului.
— E tata, ne-a spus ea cu o voce sugrumată, în timp ce trăsăturile perfecte i se schimonoseau.
O pală de vânt se simţi din partea de masă unde stătea Fish, zbârlind părul tuturor şi împrăştiind pe jos şerveţelele. Aerul din cameră deveni cald şi umed, ca şi cum însăşi casa începuse să transpire nervos, iar mulţimea de borcane prăfuite, ce păreau goale şi stăteau aliniate pe dulapul din bucătărie, prinseră a clincăni ca o sută de pahare care se ciocneau. Afară, ploaia lui Fish arunca picături care se-nteţeau de la o clipă la alta, în timp ce el rămăsese cu privirea pironită, stăpânindu-şi temerea, dar neputându-şi ţine în frâu darul.
— Mamă? îndrăzni Rocket. Aerul din jurul lui trosnea de electricitate statică, iar tricoul stătea lipit pe el aşa cum stau şosetele agăţate de prosoape când ies din uscător. Luminile din casă pâlpâiau, iar în vârful degetelor, care se mişcau nervos, îi apărură scântei albăstrii.
Mama se uită la scaunul gol al tatei şi la farfuria care-l aştepta. Apoi se întoarse spre noi cu bărbia tremurândă şi ne povesti despre accidentul de pe autostradă. Despre cum maşina tatei fusese strivită ca o conservă sub cizma unui cowboy, iar de-acolo ajunsese rănit în patul unui salon al spitalului Salina Hope, unde dormea şi nu puteau să-l trezească.
— Nu te teme, copilă, o mângâie bunicul pe mama, ca şi cum timpul se dăduse-napoi, iar mama era fetiţa care stătea pe genunchii lui şi plângea că i s-a stricat păpuşa.
— Doctorii ăia ştiu ce-au de făcut, o să-ţi pună pe picioare cavalerul în doi timpi şi trei mişcări. Glasul bunicului Bomba era calm şi liniştitor, dar, la lumina scânteilor provocate de Rocket, i-am zărit grija întipărită în toate cutele feţei.
Pentru o jumătate de jumătate de jumătate de secundă
l-am urât pe tata. L-am urât pentru că lucra atât de departe de casă şi pentru că trebuia să treacă pe autostradă în fiece zi.
L-am urât pentru c-a avut accidentul ăla şi ne-a stricat masa. Dar mai ales, pentru că mi-am dat seama că, mai mult ca sigur, n-o să mai am parte de tortul meu perfect, cu roz şi galben, şi-l uram pe tata că mi-a stricat cea mai importantă zi de naştere, înainte chiar ca aceasta să vină. Însă imediat am simţit arsura ruşinii c-am gândit aşa despre bunul şi blândul meu tătic şi m-am afundat în scaun. Ca să mă pedepsesc pentru sentimentele urâte am stat liniştită şi-am mâncat tăcută, până la ultima, păstăile ascunse sub grămada de piure, în timp ce ploaia lui Fish bătea în geamuri, iar Rocket făcea să explodeze fiecare bec din casă, cu zgomote seci, cioburile căzând pe podea, iar casa cufundându-se în întuneric.